Imi amintesc Etiopia...

Inainte ca anul sa se incheie si inainte ca amintirea unor lucruri sa inceapa sa se estompeze, am vrut sa scriu in ceva randuri, lucruri care mi-au ramas intiparite in gand, in suflet, pe retina, din saptamana aceea, de la inceputul anului, cand am mers, prin harul Domnului, acolo.

Mi-a venit in minte un verset. Spune: “Binecuvanteaza, suflete, pe Domnul, si nu uita niciuna din binefacerile Lui!” Psalmul 103:2. A fost o binecuvantare. Saptamana acolo, oamenii, faptul ca am ajuns in Africa. De multe ori, cand ma gandesc, nu imi vine sa cred ca intr-adevar mie mi s-au intamplat toate acele zile si toate acele situatii si altele, dupa aceea, desenate cu mana de Domnul meu.

Nu sunt in ordine cronologica amintirile, ci in ordinea derularii imaginilor in filmul meu, cand am inceput sa ma gandesc la asta. Imi amintesc cum Eshete spunea ca tot poporul spera intr-o schimbare si cum aceasta a fost proorocita de profeti, imi amintesc de melodiile de inchinare in amharica pe care Fre ni le-a pus sa le ascultam pe telefon in timp ce mergeam cu microbuzul spre Sendafa, imi amintesc lacrimile care mi-au venit in ochi cand am fost la ei la biserica duminica, in ultima zi acolo, cand i-am vazut inchinandu-se Aceluiasi Dumnezeu ca si mine, ca si noi, dar ei dintr-o altfel de lume si dintr-o altfel de viata decat cele obisnuite mie, gandindu-ma ca duminica trebuie sa fie o zi in care Domnul Se bucura mult, cu atatea popoare de pe tot pamantul stranse, la ore diferite, de la rasarit la apus, in numele Lui, imi amintesc de oaza de verdeata si ordine si harnicie ce am descoperit-o sambata cand am mers in vizita la ferma, imi amintesc marturia lui Michelle care la timpul devotional din dimineata aceea ne povestise cum Domnul a chemat-o la El vorbindu-i prin versetul din Apocalipsa care spune “Iata, Eu stau la usa si bat” in multe, multe ocazii, si cum in prima magazie in care am intrat la ferma era pictata sus, pe un perete, tocmai imaginea aceasta, imi amintesc cum in prima zi, la prima masa, mi-am pus in farfurie numai feluri de mancare de-ale lor, curioasa si convinsa ca voi putea manca si ca vor fi ok la gust, dar cum apoi mi-am dat seama ca nu-i chiar asa :-), imi amintesc cum ne-am rugat toti patru ca Odie sa il reintalneasca pe Tsegay si sa ii poata vorbi despre Domnul, sau ca Domnul sa faca acest baiat sa ajunga cumva, candva pe calea Lui, si cum peste doua zile s-au gasit in piata, in mod neasteptat :-), imi amintesc ca ne rugam pentru fiecare dintre noi si pentru cei dragi ai nostri si pentru ca la intoarcere, cu voia Domnului, sa facem ceva pentru El si prin El, imi amintesc de sucul in trei culori pe care l-am baut cu totii impreuna cu Tamiru la chioscul de fructe din apropierea hotelului, undeva la etaj, intr-o incapere mica, prin care treceau niste tevi mari, in semi-intuneric, imi amintesc ca am incercat sa ajungem la ambasadorul Romaniei in Etiopia, insa pana la urma nu am reusit, programul lui fiind prea incarcat, imi amintesc ca la prima vizita, in casa unei femei numita Asedu, nu am scos un cuvant, nestiind ce as putea eu sa spun, cum nici ea nu spunea prea multe, ci doar zambea timida la noi, cumva nevenindu-i sa creada ca tocmai la ea ne-am oprit, imi amintesc de Ashalew care povestea cum incerca sa spuna consatenilor lui vestea cea buna, dar de multe ori era alungat, batjocorit, scuipat, imi amintesc ca avea un caiet cu numere de telefon ale multora si isi dorea un telefon sa ii poata suna sa vorbeasca cu ei despre Domnul, imi amintesc cum atunci cand opream copiii se strangeau in jurul microbuzelor, intrebau de ciocolata si se uitau cu ochii mari la noi, iar uneori se speriau cand le intindeam mainile noastre albe si fugeau in toate partile, imi amintesc de trecerea prin cartierul prostituatelor si de povestile nespus de triste de acolo, imi amintesc ca oameni si copii veneau la noi cand ne vedeau, dar ca nu reuseam sa comunicam decat cu putini dintre ei, daca stiau cat de cat engleza sau daca un traducator din echipa PAAV era chiar atunci alaturi de noi, imi amintesc de salile de clasa cu cate 100 de elevi inghesuiti, de cele trei scoli cu uniforme stacojii, verzi sau albastre, in functie de clase, de micile afaceri cu lactate, mirodenii sau legume pornite cu ajutorul americanilor, pe care le-am vazut cand am vizitat piata, imi amintesc ca in prima zi – lumina – am vrut sa iesim din hotel sa vedem cum este si am mers 100 de metri la stanga si apoi 100 la dreapta si apoi ne-am intors fiindca nu era cine stie ce de vazut, imi amintesc cum intr-o dupa-amiaza am mers la un internet café in afara hotelului, unde tariful era mai mic, ca se lasase seara si aproape era o statie de autobuz si oamenii se stransesera si discutau si era galagie, iar noi am devenit putin agitati si ne-am grabit atunci sa ne intoarcem la hotel gandindu-ne ca mai bine safe than sorry, macar ca localnicii au fost intotdeauna pasnici si nu s-au luat de noi (e-adevarat, nici noi nu le-am dat motiv), imi amintesc de cafeaua cu lapte (sau invers) de dimineata si ca stateam mereu la masa cu altii si vorbeam de tot felul, imi amintesc de pranzurile de pe terasa de la etaj a unui restaurant din Sendafa, de Mirinda si Coca Cola baute din sticle ca cele de pe vremea parintilor nostri, de sandwich-urile cu chicken salad sau peanut butter and gem facute de Ginger la fata locului, imi amintesc de oprirea din fiecare zi, cand plecam din Sendafa, pentru un espresso, la un han si cum intr-o zi, toti, asezati asa cum eram la doua mese lungi, paralele, am cantat pe rand “My name is… / I praise the Lord / I am a member of the / Kingdom of God” :-), imi amintesc ca in fiecare dimineata ne rugam impreuna pentru ziua care incepea, si in fiecare seara fiecare povesteam cum a fost si ce a vazut si cum s-a simtit, imi amintesc de pastilele date de Andy in cazul in care am fi avut probleme serioase cu stomacul si de briefing-ul din fiecare dimineata de la ora 7 de la etajul 7 al hotelului dupa ce cantam cu toata echipa si trei dintre noi spuneau o marturie, imi amintesc ca soarele nu mi s-a parut intr-atat de puternic, fiindca era o caldura placuta, nu inabusitoare ca in Bucuresti vara, si nu m-am dat cu crema de protectie, pentru ca seara sa fiu rosie de tot :-) , imi amintesc ca aveam apa la sticle de un litru pentru baut si pentru spalat pe dinti si nu ni se recomanda sa folosim apa de la robinet, insa aveam mereu apa calda la baie si in ultima zi am gasit in fiecare camera, pe noptiera un trandafir si am lasat din dulciurile ce ne mai ramasesera menajerelor care ne faceau curat, imi amintesc ca am luat din Romania trei cadouri mici pentru trei prieteni ce aveam sa mi-i fac – echipa ce fusese inainte ne-a spus ca ar fi dragut s-avem la noi, si a fost –, de pachetelele cu cateva dulciuri pe care le-am pregatit pentru fiecare membru PAAV, imi amintesc ultima intalnire cu totii de duminica dinainte de a ne indrepta spre aeroport, intalnire la care au venit si sotiile si copiii echipei PAAV, cand am primit la randul nostru cadouri cosulete mici impletite in culorile lor nationale si cand ne-am rugat in trei limbi pentru binecuvantarea Domnului peste ei, imi amintesc cum Dr. Frew ne-a trimis o masina la hotel sa ne ia si pe noi la aeroport cand a venit echipa din State, ca sa ii intampinam cu totii si cum mi s-au parut asa multi, cum i-am ajutat cu bagajele – ale lor si cele cu materiale pentru vizite, imi amintesc cand am vizitat fantana construita de americani in afara Sendafei, unde intampinau pentru moment ceva dificultati cu autoritatile si cum acolo, pe camp, copii au alergat catre noi si faceau roata care mai de care, imi amintesc cum ne-am rugat acolo in grupuri si cum am vazut cativa oameni, mai instariti probabil, fiindca isi construiau case din bucati mari de piatra ce stateau gramezi in fata curtilor lor, pietre ce erau luate una cate una si cioplite intr-o forma ca sa poata fi asezate mai usor peste alte pietre, imi amintesc bidoanele galbene si mari in care luau apa de la cele cateva fantani din sat, cu robinet si lacat, administrate de primaria locala, imi amintesc ca oamenii din PAAV erau atat de calzi cu tine cat erai tu la randul tau de cald cu ei, parca temandu-se putin sa nu ne supere sau sa ne deranjeze cu ceva, imi amintesc ca la plecare mi s-a parut despartirea cam brusca fiindca ei nu au mai venit cu noi in aeroport deoarece trebuia platita o taxa, imi amintesc de copiii lor cu visele pe care le au, si ma gandesc cum la anul o alta echipa va merge si anul urmator altii ii vor vedea, mai mari de data asta, mai maturi putin poate, poate mai aproape de a lua viata in piept si ma rog mai aproape de Domnul… Acum inca ne mai scriem. Si ei inca isi mai amintesc de noi. Prin harul Domnului in vesnicie ne vom putea povesti in detaliu vietile de aici. Acolo nu va mai fi negru sau alb, nu va mai fi amharica sau romana sau engleza, nu vor mai fi niveluri diferite de civilizatie.

Domnul este cu fiecare dintre noi. In toate lucrurile.

Carmen

TIM step 3 & 4

Patru luni, give or take, de la step 3... step 4 tocmai ce s-a incheiat... Orice cititor asteapta sa cunoasca finalul scrisului citit. Si povestile nu sunt in general lasate in aer. O incheiere au toate. Fie ca inseamna finalul subiectului, sau finalul personajului urmarit. Macar ca odata cu sfarsitul fiecarei povestiri, vine inceputul altora. Personajele din carte au fiecare povestea lui si dintr-o carte in alta am putea citi la nesfarsit.

Gata cu melancolia :-)

Pe 05 iunie, intr-o zi de sambata, am avut un picnic in parcul Tineretului cu familiile vizitate in cadrul TIM care au acceptat invitatia. Au fost o multime de copii. Si au fost si tineri si adolescenti din Bunavestire. Am avut tot felul de jocuri, am socializat, am pregatit sandwich-urile impreuna, apoi am cantat, am ascultat despre Dumnezeu, am dat cate un Nou Testament fiecarei familii si iar ne-am jucat si parca nu ne venea sa lasam ziua sa se termine...

Apoi pe 06 iunie am mers in zona Armeneasca, unde intr-o curte in care se stransesera multi copii ce stiau ca urmeaza sa venim :-) am avut din nou jocuri si cantari si Cuvant.





Peste vara am incercat sa tinem legatura cu cei mai multi dintre ei. Iar acum toamna, cand s-a apropiat inceperea scolii si fiindca ne mai ramasesera bani primiti de la biserica pentru TIM i-am vizitat din nou, ducand cate un pachet cu rechizite. Le-am amintit de noi, le-am lasat si o Biblie pentru copii si i-am invitat sa vina cu copiii la grupele de copii de la Bunavestire. Poate cei mai multi nu vor ajunge, insa poate vom reusi noi sa ii aducem pe copii. Si candva, cu harul Domnului, vor urma si parintii daca vom fi gradinari buni si vom turna din cand in cand, la timp, apa, peste semintele puse in brazda sa dea rod.

Invataminte sunt multe. Si multe amintiri, observari, lucruri ce poate le-am face altfel acum sau mai mult sau mai putin. Ii rog si pe ceilalti sa le puna in cuvinte data viitoare cand mai trec pe aici. Eu ma bucur pentru prietenii cu care am ramas. Din biserica si dintre cei pe care i-am vizitat.

Misiunea inceputa de echipa Etiopia 2010 s-a cam incheiat, ca echipa. Ne despart kilometri si chemari catre alte lucrari. Insa fiecare dintre noi, cei patru, si fiecare dintre noi cei din Bunavestire, si fiecare dintre noi cei ai lui Dumnezeu purtam mai departe misiunea incredintata fiecaruia de Domnul. Si misiunea echipelor in care Domnul va binevoi sa ne aseze in viitor. Ne vom aminti peste ani cum a fost. Si ma rog ca Etiopia si TIM sa fie doar una dintre pietricelele mijlocii din borcanul nostru de sticla cu pietre mari, pietricele de parau si nisip – binecuvantari revarsate in vietile altora de catre Domnul prin noi.

Domnul este cu noi.

Carmen

TIM step 2

Back on the blog :-) A trecut ceva timp de la ultima postare, dar Domnul l-a folosit din plin in lucrarea TIM.

Vom scrie in continuare cateva randuri (sau de fapt mai multe) despre aceasta a doua etapa care tocmai s-a incheiat a lucrarii TIM din Biserica Bunavestire din Bucuresti.

Dupa ce in prima etapa am vizitat familiile la care am identificat nevoi materiale cu pachete de alimente, etapa aceasta a fost despre imbracaminte. Si biserica noastra a aratat foarte multa darnicie in duminica din 25 aprilie cand s-au strans haine pentru aceste familii. Imediat dupa biserica un grup de peste 15 tineri si adolescenti au ramas si au sortat pentru 20 de familii imbracamintea daruita in functie de ce ne aminteam despre fiecare dintre membri din vizitele anterioare.















Au inceput in saptamana urmatoare vizitele la familii. Unde erau adolescenti am mers cu adolescenti si atmosfera a fost mai vesela :-) Domnul a folosit marturia adolescentilor din biserica noastra si adolescentii vizitati au raspuns invitatiei lor de a merge la Aventura Parc de 01 Mai si chiar au participat la Car Wash-ul organizat pentru strangerea de fonduri pentru tabara Ado din vara aceasta.














Dupa prima actiune de sortare au mai fost necesare altele, de mai mica amploare e-adevarat, cand am pregatit pachete cu hainute pentru alte 10 familii, pentru doua localitati din judetul Tulcea care urmau sa fie vizitate si pentru biserica Trezire Spirituala (a refugiatilor) din Bucuresti.














In zona Armeneasca este un grup de familii care locuiesc in conditii grele, parintii nu au scoala foarte multa, nici loc de munca, iar copiii, care sunt destul de multi, viseaza la o papusa a lor, la o rochita frumoasa, sau se roaga pentru o seara linistita, iar nu una de scandal, in familia lor.















Sambata, 15 mai, o echipa de 9 tineri a pornit din Bucuresti catre Tulcea. Itinerariul lor trecea prin Tichilesti - o localitate unde se afla o comunitate de leprosi vindecati, cat si un azil de batrani, Isaccea si Luncavita. Intreaga tara era sub amenintarea ploilor si a furtunilor, dar in Dobrogea codul era verde. Verde primit de la Domnul :-)


















Invatamintele trase au fost multe. Cum ar fi ca felul cum traiesti tineretea - atunci cand esti in putere si esti tu cel care alege stanga sau dreapta, daca sa mergi sau sa stai, daca sa te intorci de la un rau sau sa continui sa il faci - determina zilele batranetii tale cand alternativele nu iti vor mai fi asa multe, nici asa usor de schimbat felul in care traiesti, cand vei depinde mai mult sau mai putin de altii si te vei uita in urma si nu iti va mai fi nici tie clar cum de te-ai lasat singur dus pe un drum gresit.

Cum ar fi ca oamenii sunt receptivi la Domnul, la invatatura despre El, dar de multe ori nu are cine sa ii cheme fiindca bisericile desi au cladiri incapatoare, mai au putini membri, si de obicei acestia-s oameni varstnici ce nu stiu foarte multe nici nu pot tine programe cu copii sau cu tinerii, tinerii din bisericile acelea fiind de ceva timp plecati spre orasele mari pentru a gasi o viata mai usoara, mai buna.



















Peste darurile de imbracaminte, cu banii dati de frati si surori din biserica pentru aceasta lucrare s-au cumparat de la alimente, la pampers, la pensule si culori pentru un baiat talentat la pictura dar care abandonase aceasta indeletnicire, la coli de pus pe peretii unei casute din chirpici inundata de ploile torentiale ce au avut loc in Bucuresti in ultimul timp.

Mai urmeaza ceva. Dar despre asta in episodul urmator :-)

Rugaciunile sunt ascultate. Fie ca Domnul sa lucreze planul Sau in inimile oamenilor la care ajungem.

Pace!

Carmen (pentru toti)

Cateva motive de rugaciune...

Hristos a inviat!

Domnul este pretutindeni si stie fiecare om si El singur poate gasi solutia cea mai potrivita pentru rezolvarea problemelor din viata fiecaruia. Pentru ca recunoastem aceste lucruri si pentru ca am vazut ceea ce El a facut in vietile noastre, vrem sa continuam sa sustinem in rugaciune familiile la care El ne-a trimis si la care a facut posibil sa ajungem in prima parte a acestei lucrari. De aceea va scriem si voua, celor care intrati pe acest blog, in randurile de mai jos cateva motive de rugaciune (si de multumire :-) ) pentru cativa dintre ei. Pentru ca si voi sa cunoasteti putin despre ei si, daca Domnul va pune pe inima, sa va rugati pentru ei. Fiindca noi ajungem la ei poate o data la cateva saptamani. Insa Domnul priveste asupra lor tot timpul.

Astfel, familia Madalinei, din zona Brancoveanu, care locuieste in prezent intr-o “casa” de 2 x 3 metri in conditii foarte dificile, a primit chiar inainte de Paste cerere de evacuare cat mai rapida din partea fiilor batranului de la care au inchiriat, deoarece acestia vor sa inceapa sa construiasca ceva in acea curte. Isi cauta acum o camera de inchiriat, la curte, sau intr-un apartament, pentru care sa plateasca maxim 400 de lei deoarece numai mama lucreaza acum, cu un salariu destul de mic, tatal avand probleme de sanatate serioase.
Ca si motiv de multumire, tot pentru ei, ar fi acela ca mama Madalinei a gasit de aproximativ o luna un loc de munca.

Marina, mama lui Andrei, cauta un loc de munca, de aproape cinci luni nemaiavand unul si traind din pensia bunicii si pensia alimentara a baiatului. Iar Andrei, are nevoie de putere si sanatate deoarece a suferit in timpul cat tatal lui a stat cu ei si inca nu s-a recuperat complet in urma traumelor de atunci.

Daria, o fetita de patru ani care locuieste cu strabunica ei avea nevoie sa fie operata pentru scoaterea unei tije ce i-a fost pusa anul trecut in picior, in urma unei fracturi. Bunica nu se incumeta sa mearga cu ea la spital, deoarece nu avea bani pentru asta, iar fetita incepuse sa se simta rau, fiindca osul avea nevoie sa creasca. Cu ajutorul catorva TIM a fost operata inainte de Paste la spitalul Grigore Alexandrescu, fara costuri mari, iar acum se simte bine, este voioasa si alearga la joaca :-)

Paula si Robert locuiesc de doi ani intr-o “baraca” improvizata langa casa nationalizata in care locuiau inainte si din care au fost evacuati, impreuna cu cei doi copii de 3 si 8 ani. Dupa doi ani de insistente la primarie, li s-a spus acum ca sunt 70% sanse ca pana la sfarsitul lunii Mai sa primeasca o locuinta sociala. Cu voia Domnului, sansele vor fi de 100% :-)

Sotul Oanei plecase de la ea si cei trei copii ai lor inainte de Craciun din cauza unor neintelegeri intre el si familia ei in al carei apartament locuiesc. S-a intors de Paste si acesta este un mare motiv de bucurie pentru ea si pentru copii. Daca si ea ar avea un loc de munca stabil, pe perioada nedeterminata, ar putea sa se mute cu chirie ei singuri.

Nicoleta, este o femeie deosebita, care, desi nu se bucura de conditii foarte bune de trai (doar sotul ei lucreaza), incearca la randul ei sa ajute cat poate o alta familie aflata intr-o situatie dificila. Are trei baieti si va mai naste in curand gemeni. Sa ne rugam ca nasterea sa ii fie usoara, copiii sanatosi, si ca Domnul sa se ingrijeasca si de toate nevoile lor materiale.

Andrei (despre care am scris si mai sus) si Daniel, care sunt acum in clasa a 8-a vor sustine in luna mai examenul de capacitate. Si au nevoie de rugaciune pentru viitorul lor, pentru ca Domnul sa le netezeasca un drum in viata.

In afara de acestea, noi toti cei implicati intr-un fel sau altul in TIM avem nevoie de sustinere in rugaciune. Pentru a gasi inimile oamenilor deschise, pentru a putea merge intotdeauna cu atitudinea si cuvintele potrivite la ei, pentru ca ei sa Il vada pe Domnul in ceea ce facem pentru ei, si pentru ca Domnul sa fie Cel care ne calauzeste, aratandu-ne cum sa ii ajutam.

Va multumim pentru ca cititi, pentru ca va rugati, pentru ca va intereseaza. Si vom incerca sa scriem aici periodic despre modul in care Il vom vedea pe Domnul ca lucreaza in vietile lor si ale celorlalte familii.

Sa aveti mult har!

TIM :-)

T.I.M., 14 Februarie - 21 Martie 2010

Prin harul Domnului s-a incheiat prima faza a acestei lucrari. Ne-am bucurat de implicarea si dedicarea asa de multor tineri (de toate varstele :-) ) cu inimi mari pentru Domnul, pentru oamenii din jurul nostru aflati in nevoi.

T.I.M. este despre ei - despre tineri, despre biserica Bunavestire, despre oamenii la care ajungem prin aceasta lucrare.

Un rezumat in imagini al acestei prime faze:



Slava si lauda sunt intru totul ale Domnului!


Carmen (pentru toti)

Quiet my fears.....

Este titlul unei melodii pe care am ascultat-o in ultimul timp si cu care ma identific de multe ori.
Au fost dati cand m-am simtit ca Domnul ma cheama, dar am refuzat chemarea Lui de teama ca voi esua sau ca ceea ce voi face nu va fi destul de bun pentru Dumnezeu. Au fost momente si sunt constienta ca vor fi, cand si eu si tu vom fi chemati la o lucrare pentru care ne simtim prea mici si prea neinsemnati.....dar ma gandesc ca daca Dumnezeu ne-a ales pe mine si pe tine pentru o lucrare asa mareata inseamna ca a vazut ceva in noi..poate...DORINTA, poate...POTENTIAL....poate....DRAGOSTE, poate....O INIMA DISPONIBILA...sau, de ce nu, toate la un loc.
Luand parte si vazand cum incepe sa prinda contur slujirea TIM ( Tineri cu Inimi Mari) , mi-am dat seama ca noi, ca si oameni suntem imbogatiti ajuntandu-i pe altii.
Ca si Carmen si Alina, am mers la familii, am vazut multa saracie, si totusi multa speranta. Ultima oara cand am mers in vizita, am vizitat o familie cu 3 baieti a caror mama este insarcinata cu gemeni. :) Locuiesc in 2 camere si au o bucatarie foarte mica si o baie in care nu poti sa iti faci baie. Tavanul este aproape mucegait pentru ca le-a plouat in casa si in baie este igrasie tot timpul. Se incalzesc cu ajutorul unei sobe care functioneaza cu gaz natural. Soba este intr-o camera, in cealalta camera nu au incalzire.
Pare o descriere destul de trista pentru Bucuresti. Multi dintre cei care au mers in vizite au vazut mai rau de atat, insa , am hotarat sa vorbesc despre ei pentru ca...intr-un fel mi-au intrat la inima.

Am intitulat postarea asta asa...pentru ca teama este un sentiment cu care si eu si tu ne confruntam in fiecare moment, mai mult sau mai putin. Oamenii pe care i-am vizitat se tem de ziua de maine, ca nu vor avea ce sa manance sau cu ce sa isi imbrace copiii la scoala, se tem ca nu au bani cu care sa isi plateasca facturile, se tem de ziua de maine....
Insa, Dumnezeu este in controlul tuturor lucrurilor. Daca este El pentru noi, de partea noastra....cine poate sa ne stea impotriva? NIMENI!!!
Pentru ca Dumnezeu este asa bun si mare, vrem sa il aratam si celor care nu il cunosc inca....

Anita:)

Bucuresti, zona Brancoveanu

Miercurea trecuta am vizitat familia unei fetite de 12 ani ce locuieste intr-o casa in care atunci cand am intrat am zis… wow… parca asa conditii nici macar in Etiopia nu am intalnit… Un om are o curte in care a ridicat mai multe “incaperi” de cam 1,5 x 4 metri. Peretii sunt inveliti cu pagini din reviste, au doua “paturi” mici in care dorm cei doi parinti, fiica lor si cei doi fii ai lor mai mari. De cand am intrat pana ce am iesit le-am daramat sau ne-am lovit de cateva lucruri. Toaleta este comuna, in curte. Nu au chiuveta sau dus inauntru. Nici nu ar avea loc. Prin pereti se aude orice, chiar si sfaraitul mancarii prajite in tigaie de vecini… Cand am ajuns noi nu era lumina, am stat un timp cu o lumanare aprinsa intr-o cana, dar nu ardea cum trebuie, scotea mult fum si a fost stinsa, apoi am continuat sa vorbim la lumina flacarii de aragaz… Doar fiul mijlociu lucreaza. Tatal a fost diagnosticat cu o tumoare intre rinichi si ficat si nu mai poate munci, mama a fost concediata la inceputul iernii de restaurantul unde lucra, fara a i se mai plati salariul pe ultimele trei luni, fetita a avut implant de uretre cu cativa ani in urma cand inca aveau casa lor din care au fost evacuati la sfarsitul anului trecut fiindca nu au mai putut plati intretinerea... Pentru "casa" aceasta platesc 300 de lei chirie pe luna... Incercau sa para optimisti, spuneau ca trebuie sa faca ceva pentru a pleca de acolo (vecinii din aceeasi curte beau, fac scandal, vine des politia etc.) pentru ca fetita sa poata invata, sa aibe un viitor... Nu noi am pornit discutia despre Dumnezeu, biserica nu da aceste ajutoare conditionat de ceva. Dar ei spuneau ca si-au dat seama ca s-au indepartat de Dumnezeu in timp, ca poate tocmai asta a avut ca urmare situatia lor de acum, insa ceva parca ii retinea sa isi puna increderea in El...
M-am gandit ca unii oameni, cand o duc greu, se supara si isi inclesteaza pumnii contra lui Dumnezeu, intorcandu-I de tot spatele, refuzand sa recunoasca in vreun fel prezenta Lui in vietile lor. Altii constientizeaza ca au ajuns unde sunt tocmai pentru ca au cautat cu ardoare alte lucruri, indepartandu-se de El si totusi nu se incumeta acum sa se apropie inapoi... Si este trist, este foarte trist cand vezi ca oamenii nu Il cunosc pe Dumnezeu asa cum este El si se chinuie sa razbeasca prin viata singuri, cand ar putea gasi atatea resurse in El, dar totusi aleg sa apeleze doar la ale lor... Si nu ma refer aici la bogatii.
Saptamana trecuta am vazut pe LCD-urile de la metrou un citat din cineva care spunea ca zambetul este ca stergatorul de parbriz. Nu opreste ploaia, dar te ajuta sa poti merge mai departe... Insa cand viata nu iti da chiar niciun motiv sa zambesti, Dumnezeu in Sine poate constitui un motiv de bucurie. Daca Il ai cu tine... Asa cum am auzit duminica, si asa cum stiam, desi poate uneori uitam... nu exista intamplare, exista doar voia lui Dumnezeu...

Carmen