Imi amintesc Etiopia...

Inainte ca anul sa se incheie si inainte ca amintirea unor lucruri sa inceapa sa se estompeze, am vrut sa scriu in ceva randuri, lucruri care mi-au ramas intiparite in gand, in suflet, pe retina, din saptamana aceea, de la inceputul anului, cand am mers, prin harul Domnului, acolo.

Mi-a venit in minte un verset. Spune: “Binecuvanteaza, suflete, pe Domnul, si nu uita niciuna din binefacerile Lui!” Psalmul 103:2. A fost o binecuvantare. Saptamana acolo, oamenii, faptul ca am ajuns in Africa. De multe ori, cand ma gandesc, nu imi vine sa cred ca intr-adevar mie mi s-au intamplat toate acele zile si toate acele situatii si altele, dupa aceea, desenate cu mana de Domnul meu.

Nu sunt in ordine cronologica amintirile, ci in ordinea derularii imaginilor in filmul meu, cand am inceput sa ma gandesc la asta. Imi amintesc cum Eshete spunea ca tot poporul spera intr-o schimbare si cum aceasta a fost proorocita de profeti, imi amintesc de melodiile de inchinare in amharica pe care Fre ni le-a pus sa le ascultam pe telefon in timp ce mergeam cu microbuzul spre Sendafa, imi amintesc lacrimile care mi-au venit in ochi cand am fost la ei la biserica duminica, in ultima zi acolo, cand i-am vazut inchinandu-se Aceluiasi Dumnezeu ca si mine, ca si noi, dar ei dintr-o altfel de lume si dintr-o altfel de viata decat cele obisnuite mie, gandindu-ma ca duminica trebuie sa fie o zi in care Domnul Se bucura mult, cu atatea popoare de pe tot pamantul stranse, la ore diferite, de la rasarit la apus, in numele Lui, imi amintesc de oaza de verdeata si ordine si harnicie ce am descoperit-o sambata cand am mers in vizita la ferma, imi amintesc marturia lui Michelle care la timpul devotional din dimineata aceea ne povestise cum Domnul a chemat-o la El vorbindu-i prin versetul din Apocalipsa care spune “Iata, Eu stau la usa si bat” in multe, multe ocazii, si cum in prima magazie in care am intrat la ferma era pictata sus, pe un perete, tocmai imaginea aceasta, imi amintesc cum in prima zi, la prima masa, mi-am pus in farfurie numai feluri de mancare de-ale lor, curioasa si convinsa ca voi putea manca si ca vor fi ok la gust, dar cum apoi mi-am dat seama ca nu-i chiar asa :-), imi amintesc cum ne-am rugat toti patru ca Odie sa il reintalneasca pe Tsegay si sa ii poata vorbi despre Domnul, sau ca Domnul sa faca acest baiat sa ajunga cumva, candva pe calea Lui, si cum peste doua zile s-au gasit in piata, in mod neasteptat :-), imi amintesc ca ne rugam pentru fiecare dintre noi si pentru cei dragi ai nostri si pentru ca la intoarcere, cu voia Domnului, sa facem ceva pentru El si prin El, imi amintesc de sucul in trei culori pe care l-am baut cu totii impreuna cu Tamiru la chioscul de fructe din apropierea hotelului, undeva la etaj, intr-o incapere mica, prin care treceau niste tevi mari, in semi-intuneric, imi amintesc ca am incercat sa ajungem la ambasadorul Romaniei in Etiopia, insa pana la urma nu am reusit, programul lui fiind prea incarcat, imi amintesc ca la prima vizita, in casa unei femei numita Asedu, nu am scos un cuvant, nestiind ce as putea eu sa spun, cum nici ea nu spunea prea multe, ci doar zambea timida la noi, cumva nevenindu-i sa creada ca tocmai la ea ne-am oprit, imi amintesc de Ashalew care povestea cum incerca sa spuna consatenilor lui vestea cea buna, dar de multe ori era alungat, batjocorit, scuipat, imi amintesc ca avea un caiet cu numere de telefon ale multora si isi dorea un telefon sa ii poata suna sa vorbeasca cu ei despre Domnul, imi amintesc cum atunci cand opream copiii se strangeau in jurul microbuzelor, intrebau de ciocolata si se uitau cu ochii mari la noi, iar uneori se speriau cand le intindeam mainile noastre albe si fugeau in toate partile, imi amintesc de trecerea prin cartierul prostituatelor si de povestile nespus de triste de acolo, imi amintesc ca oameni si copii veneau la noi cand ne vedeau, dar ca nu reuseam sa comunicam decat cu putini dintre ei, daca stiau cat de cat engleza sau daca un traducator din echipa PAAV era chiar atunci alaturi de noi, imi amintesc de salile de clasa cu cate 100 de elevi inghesuiti, de cele trei scoli cu uniforme stacojii, verzi sau albastre, in functie de clase, de micile afaceri cu lactate, mirodenii sau legume pornite cu ajutorul americanilor, pe care le-am vazut cand am vizitat piata, imi amintesc ca in prima zi – lumina – am vrut sa iesim din hotel sa vedem cum este si am mers 100 de metri la stanga si apoi 100 la dreapta si apoi ne-am intors fiindca nu era cine stie ce de vazut, imi amintesc cum intr-o dupa-amiaza am mers la un internet café in afara hotelului, unde tariful era mai mic, ca se lasase seara si aproape era o statie de autobuz si oamenii se stransesera si discutau si era galagie, iar noi am devenit putin agitati si ne-am grabit atunci sa ne intoarcem la hotel gandindu-ne ca mai bine safe than sorry, macar ca localnicii au fost intotdeauna pasnici si nu s-au luat de noi (e-adevarat, nici noi nu le-am dat motiv), imi amintesc de cafeaua cu lapte (sau invers) de dimineata si ca stateam mereu la masa cu altii si vorbeam de tot felul, imi amintesc de pranzurile de pe terasa de la etaj a unui restaurant din Sendafa, de Mirinda si Coca Cola baute din sticle ca cele de pe vremea parintilor nostri, de sandwich-urile cu chicken salad sau peanut butter and gem facute de Ginger la fata locului, imi amintesc de oprirea din fiecare zi, cand plecam din Sendafa, pentru un espresso, la un han si cum intr-o zi, toti, asezati asa cum eram la doua mese lungi, paralele, am cantat pe rand “My name is… / I praise the Lord / I am a member of the / Kingdom of God” :-), imi amintesc ca in fiecare dimineata ne rugam impreuna pentru ziua care incepea, si in fiecare seara fiecare povesteam cum a fost si ce a vazut si cum s-a simtit, imi amintesc de pastilele date de Andy in cazul in care am fi avut probleme serioase cu stomacul si de briefing-ul din fiecare dimineata de la ora 7 de la etajul 7 al hotelului dupa ce cantam cu toata echipa si trei dintre noi spuneau o marturie, imi amintesc ca soarele nu mi s-a parut intr-atat de puternic, fiindca era o caldura placuta, nu inabusitoare ca in Bucuresti vara, si nu m-am dat cu crema de protectie, pentru ca seara sa fiu rosie de tot :-) , imi amintesc ca aveam apa la sticle de un litru pentru baut si pentru spalat pe dinti si nu ni se recomanda sa folosim apa de la robinet, insa aveam mereu apa calda la baie si in ultima zi am gasit in fiecare camera, pe noptiera un trandafir si am lasat din dulciurile ce ne mai ramasesera menajerelor care ne faceau curat, imi amintesc ca am luat din Romania trei cadouri mici pentru trei prieteni ce aveam sa mi-i fac – echipa ce fusese inainte ne-a spus ca ar fi dragut s-avem la noi, si a fost –, de pachetelele cu cateva dulciuri pe care le-am pregatit pentru fiecare membru PAAV, imi amintesc ultima intalnire cu totii de duminica dinainte de a ne indrepta spre aeroport, intalnire la care au venit si sotiile si copiii echipei PAAV, cand am primit la randul nostru cadouri cosulete mici impletite in culorile lor nationale si cand ne-am rugat in trei limbi pentru binecuvantarea Domnului peste ei, imi amintesc cum Dr. Frew ne-a trimis o masina la hotel sa ne ia si pe noi la aeroport cand a venit echipa din State, ca sa ii intampinam cu totii si cum mi s-au parut asa multi, cum i-am ajutat cu bagajele – ale lor si cele cu materiale pentru vizite, imi amintesc cand am vizitat fantana construita de americani in afara Sendafei, unde intampinau pentru moment ceva dificultati cu autoritatile si cum acolo, pe camp, copii au alergat catre noi si faceau roata care mai de care, imi amintesc cum ne-am rugat acolo in grupuri si cum am vazut cativa oameni, mai instariti probabil, fiindca isi construiau case din bucati mari de piatra ce stateau gramezi in fata curtilor lor, pietre ce erau luate una cate una si cioplite intr-o forma ca sa poata fi asezate mai usor peste alte pietre, imi amintesc bidoanele galbene si mari in care luau apa de la cele cateva fantani din sat, cu robinet si lacat, administrate de primaria locala, imi amintesc ca oamenii din PAAV erau atat de calzi cu tine cat erai tu la randul tau de cald cu ei, parca temandu-se putin sa nu ne supere sau sa ne deranjeze cu ceva, imi amintesc ca la plecare mi s-a parut despartirea cam brusca fiindca ei nu au mai venit cu noi in aeroport deoarece trebuia platita o taxa, imi amintesc de copiii lor cu visele pe care le au, si ma gandesc cum la anul o alta echipa va merge si anul urmator altii ii vor vedea, mai mari de data asta, mai maturi putin poate, poate mai aproape de a lua viata in piept si ma rog mai aproape de Domnul… Acum inca ne mai scriem. Si ei inca isi mai amintesc de noi. Prin harul Domnului in vesnicie ne vom putea povesti in detaliu vietile de aici. Acolo nu va mai fi negru sau alb, nu va mai fi amharica sau romana sau engleza, nu vor mai fi niveluri diferite de civilizatie.

Domnul este cu fiecare dintre noi. In toate lucrurile.

Carmen