Ultimele zile... vazute din tara...

Mi-am notat azi ultimele zile despre care nu reusisem sa scriu nimic... Am vrut sa fac asta cat mai repede, fiindca stiam ca odata ce voi incepe sa intru in problemele ce trebuie rezolvate la serviciu si acasa cumva acestea imi vor acapara memoria recenta, iar amintirea a ce am trait zilele trecute va incepe incet - incet sa se dilueze. So... e cam mult... asa ca voi imparti pe zile.

Vineri, 22 ianuarie 2010


Am mers o echipa de cinci la casa unei femei de la periferia Sendafei. Avea o gradina, macar ca nu era imprejmuita, insa cel putin casele acolo nu mai erau inghesuite una intr-alta. Casa era construita din pamant. In camera ce servea de bucatarie si dormitor nu exista un pat. Initial am crezut ca nu am fost eu atenta, ca il scosesera afara fara sa vad eu. Dar gatea pe jos si dormea pe jos, iar pamantul din pereti avea atatea crapaturi incat atunci cand bateam materialele ce le adusesem vantul le sufla de pe perete... I-am lasat si o saltea pe care sa doarma impreuna cu fiica ei ce a plecat la scoala la scurt timp dupa ce am ajuns noi. Din camera aceasta unde gatea si dormea, se intra intr-alta camera unde tinea legati un vitel si o oita... Iar intre cele doua camere nu era un perete intreg, ci doar cam trei sferturi perete, iar apoi gol... Ne-a muls lapte intr-o cana si ne-a dat sa bem... Se stransesera ca intotdeauna cateva mame cu copii mici si cativa copii mai marisori... Josh si Madison s-au asezat pe jos, iar la un moment dat, fiindca se stransesera in jurul lor, Josh s-a facut ca ii sperie, iar ei au fugit tipand si razand in toate partile, unii si impiedicandu-se de gard in fuga lor :-) Mi-am dat seama ca pentru multi dintre ei, faptul ca te iau de mana este o dovada de curaj... Probabil curiozitatea invinge. Probabil vor sa se convinga ca esti si tu tot om, iar nu vreo fiinta superioara venita de pe alta planeta... Un copilas de vreo doi ani a plans cand i-am intins mana sa il iau de a lui si s-a ascuns dupa fusta mamei lui...

Carmen